Conflicte. Focare actuale active, stari conflictuale, posibile focare pe viitor
„În timp de pace, în special în perioada de tensiune pentru atingerea scopurilor politice sau economice se folosesc o serie de acţiuni militare care au caracteristici bine definite, astfel: angajarea adversarului potenţial într-o cursă a înarmării căreia nu-i poate face faţă; încheierea unor alianţe militare care modifică echilibrele existente la un moment dat; utilizarea „diplomaţiei violenţei“; recurgerea la spectrul forţei militare în politică şi în unele dispute politice, chiar, dacă un război sau altul include într-un grad mai înalt sau mai redus confruntarea armată, aceasta îşi are propriile legităţi şi coordonate ale evoluţiei, determinate de influenţa dimensiunilor obiective şi subiective ale luptei armate.[....] În etapa actuală starea de pace se poate complica destul de repede, coexistenţa între popoare (grupuri de popoare) devenind fragilă, în mod deosebit, pe baze etnice, iar trecerea la violenţă devine rapidă şi dură, antrenând mase mari de oameni pe spaţii relativ restrânse.” „Curs de arta operativa – Bazele nomologice ale actiunilor militare in razboiul modern”, Costica Tenu, Lucian Stancila, Editura Academiei de Inalte Studii Militare, Bucuresti, 2003, pg 61
Conventia de la Haga, 1907 si Protocolul de la Geneva din 1977 prevad cateva limitari in ceea ce priveste folosirea armelor in conflictele moderne (interzicerea mijloacelor si metodelor de lupta care nu au un caracter discriminatoriu, care duc la distrugerea mediului inconjurator etc)
In perioada 2008-2009 existau cca 18 teatre de conflict la nivel mondial. Exista posibilitatea ca evolutia acestor conflicte sa se intanda pe perioade mai lungi de timp, sau sa existe o evolutie negativa. De asemenea, exista si alte posibile focare (46 de dispute teritoriale), intrucat in alte zone tensiunile sunt crescute.
In cartea sa, „Jocuri pe scena lumii”, Mircea Malita atrage atentia ca dupa razboiul rece, chiar daca pericolul unei conflagratii mondiale a fost relativ indepartat, practic el a fost inlocuit de un „ansamblu de razboaie”, cu un caracter diferit: in principal intra-statale, identitare, cu un caracter predominant de guerilla.
********
Cred ca e destul de clara si relevanta lucrarea lui Bruce Berkowitz, "the new face of war", pentru a descrie situatia conflictelor actuale
Diferentele dintre razboaiele clasice si cele moderne, evolutia conflictelor in legatura cu tehnologia informatiei, previziuni asupra succesului sau esecului unor strategii, toate acestea sunt tratate in cartea d-lui Berkowitz.
Pana nu cu multa vreme in urma razboaiele se purtau altfel: contau pozitionarea trupelor, fortificarea pozitiilor, numarul combatantilor, luptele fiind de multe ori confruntari directe intre trupe.. Conta mai mult cantitatea. Informatia in cadrul acestor conflicte era importanta, dar era privita doar ca o piesa a jocului. Toate acestea sunt insa astazi de domeniul trecutului. Primordial a devenit accesul al informatii si capacitatea de a folosi tenologia de ultima generatie. Precizia loviturilor proprii si capcaitatea de a aanticipa miscarile adversarului, flexibilitatea unitatilor in lupta, descentralizarea si autonomia partial, accesul la informatii fac astazi diferenta dintre invingatori si invinsi. Berkowitz relateaza si incearca sa explice in cartea dansului modul in care se poarta astazi razboaiele, transformarile suferite in timp in trecerea de la tipul de razboi clasic la cel modern. Evenimentele tratate sunt de la cele din Razboiul din Golf pana la cel din Afganistan. Autorul atrage atentia asupra evolutiei rapide a tehnologiei, a accesului la informatie tot mai facil intr-o societate in care globalizarea este in primul rand legata de acest aspect. Circulatia mult mai libera a informatiei faciliteaza anumite actiuni, insa poate duce si la o scadere a nivelului de securitate (sistemul informational si de comunicatii este pana la urma una dintre infrastructurile critice ):
“Yet we are not invulnerable, and the same technology that we used in Kuwait in 1991 is now awailable to anyone with a credit card and access to the Internet.”
Conteaza nivelul de actualizare al informatiei si al tehnologiei, capacitatea de a utiliza informatia primita si de a o exploata rapid, in acelasi timp lasand la dispozitia oponentului o cantitate fie insuficienta, fie trunchiata de informatii. Capacitatea de a aduna, stoca, procesa si transmite informatia este factorul cel mai important.
Evolutia in tehnologia informatiei si in comunicatii a obligat armatele sa se adapteze si sa isi creeze strategii noi, in final ajungandu-se la o modificare radicala a conflictului armat. Nu mai vorbim atat de confruntari directe, de superioritate numerica a trupelor, ci de razboaie de guerilla si de terrorism, de lupta impotriva unui inamic aproape invizibil, greu de definit si si mai greu de anihilat, ce solicita trupele americane (si nu numai). Este vorba de ceea ce Berkowitz numeste “terrorism strategic”: nu este vorba de o activitate marginala ci de o noua forma de lupta. A devenit important modul in care informatiile sunt folosite (am putea spune manipulate) in sensul dorit de cei ce le detin: confuzionarea, dezinformarea adversarului, prezenarea secventiala trunchiata a informatiilor au devenit foarte importante.
E o lupta simultana pe mai multe fronturi, pe mai multe continente. Dl Berkowitz incearca sa explice mobilele din spatele acestor actiuni, sa evalueze pe cat posibil sansele de victorie sau cauzele posibile ale infrangerilor.
Cele patru idei de baza legate de razboaiele moderne sunt:
• Amenintarile asimetrice
• Tehnologia informatiei si competitia pentru ea
• Cursa cercurilor de decizie
• Organizatiile-retea – idea autorului este ca in momentul de fata, pentru a putea contracara accesul facil la informative al trupelor inamice si a se descurca in conditii de agresiune, organizatiile mari au inceput sa se dezvolte sub forma de cellule interconectate, dar cu posibilitate de actiune independenta, semiautonome, capabile sa atinga scopul de baza al organizatiei mama chiar in conditiile in care “centrul de comanda” este anihilat sau in incapacitatea de a conduce.
In Afganistan de exemplu, ne lovim de o organizatie retea, insa in acelasi timp avem de-a face cu o alianta intre reteaua terorista si o serie de state, care asigura finantarea si suportul logistic. “Superioritatea informationala” este privita atat din punct de vedere al mesajului ideologic capabil sa motiveze soldatii si sa asigure aderarea la organizatie, dar si din punct de vedere al comunicatiilor la nivel global, capabile sa sigure transmiterea informatiilor in timp util si suportul logistic necesar.
Berkowits atrage atentia asupra faptului ca aceleasi metode sunt astazi folosite de mai multe state si organizatii, datorita dezvoltarii puternice a tehnologiei existand posibilitatea pentru unele organizatii ca Al Qaeda sa concureze direct si sa intre in competitie cu arme si strategii asemanatoare americanilor. Se pare ca primul razboi din Golf a demonstrat ca nimeni nu poate concura SUA intr-un razboi de tip clasic, intr-o confruntare directa a fortelor. Atentatele de la 11 septembrie au fost punctul culminant al unei strategii desfasurate pe termen mai lung (atentatul cu bamba de la WTC din 1993, atentatul de la ambasada din Kenya si Tanzania in 1998, atentatul asupra unui vas american in 2000), strategie ce s-a dovedit de succes pentru atacatori. A fost poate recunoasterea mondiala a unui nou tip de razboi, a trecerii catre un alt nivel al confruntarilor armate.
De asemenea, autorul incearca sa surprinda modul in care a fost gestionata situatia din Afganistan, in contrast oarecum cu situatia de la 11 septembrie. Importanta informatiei apare din nou: succesul actiunilor Al Quaeda a fost asigurat de folosirea sistemului de comunicatii global, de coordonarea buna, de superioritatea in detinerea informatiilor, in sensul ca isi cunosteau tintele mai bine decat oponentii lor ii cunosteau pe ei. Viteza de actiune, buna coordonare, capacitatea de a actiona rapid si relativ independent, de a nu lasa sa transpara decat o cantitate mica de informatii catre exterior au dus la succes.
In Afganistan trupele americane, sustinute de CIA se pare ca au facut mai bine fata situatiei, utilizand mijloace de comunicare globale (retele de sateliti si bombe ghidate prin laser). De asemenea. Trateaza problematica primului razboi din Golf, incercand sa explice modalitatea in care armata americana a reusit sa provoace atatea victime irakienilor, fara ca la randul sau sa sufere pierderi semnificative. Strategia nu se aplica si la al doilea Razboi din Golf.
Retelele de lupta au cateva caracteristici de baza, marimea lor nefiind importanta (de la cativa oameni la grupari complexe si extinse):
• sunt alcatuite din celule ce pot actiona independent, cunoscand telul final al organizatiei si obiectivele strategice,
• fiecare celula are un nivel de inarmare foarte ridicat, arme performante (nucleare, chimice, biologice sau conventionale, posibil ca in viitor sa detina roboti)
• celulele sunt interconectate printr-un sistem de telecomunicatii securizat, eficient, ccare sa asigure coordonarea logistica si operationala.
Cartea ofera mai multe exemple din faptele istorice recente , din care reiese superioritatea celui ce detine mai multe informatii, importanta acestui factor in gestionarea unei situatii de criza, in definirea invingatorilor sau a invinsilor intr-un conflict (exemple de la modul in care germanii si japonezii au spart codurile transmisiunilor aliatilor in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, folosirea dezinformarii in timpul Razboiului Civil etc).
Unul dintre cele mai mari efecte ale cresterii importantei tehnologiei informatiei si a retelelor de telecomunicatii, surprins in lucrare, este renuntarea la ideea de front de lupta (in sensul clasic). Asa cum am aratat, conflictul este mai difuz, generalizat. Pericolul poate aparea in orice zona a globului, intr-o societate cu un nivel ridicat al globalizarii. Nu mai vorbim astazi de interese locale, ci de retele largi, de companii multinationale, de aliante si organizatii guvernamentale si non-guvernamentale ce se intand sub forma de retele la nivel mondial. Sistemele critice sunt interconectate. Pericolul apare tocmai din aceasta conexiune stransa, un atac la un punct putand duce la un efect de domino. Astazi, daca se mai poate vorbi de un “front”, acesta pare a fi mai degraba de natura informatica: control al serverelor, routerelor si al altor noduri de comunicatii, retele de sateliti etc. Securitatea la acest nivel este foarte importanta. Sistemele de tip firewall, protocoalele de securitate din ce in ce mai stricte, succesive, cu permisivitate limitata si selectiva, sisteme de traking incearca sa protejeze aceste retele. Totusi ideea ce reies din aceasta carte este ca un “Pearl Harbour” in domeniul informatic nu va fi posibil,datorita dificultatii reale de a scoate din uz sistemul informatic al unei tari in contextul actual. In mare sunt de acord cu acest aspect, intrucat in mare parte exista servere de back-up si restore dezvoltate chiar la nivelul companiilor medii, devieri si sisteme complexe de filtrare a informatiei, astfel incat chiar in conditiile unui atac informatic, abilitatea de a intra in functiune prin sisteme adiacente este mentinuta (macar la un nivel de functionare de baza, pentru asigurarea continuitatii activitatii). Ca un exemplu, sistemul financiar bancar beneficiaza de astfel de modalitati de siguranta.
Semnele de intrebare si problematica ridicata tine tot de aspectul IT: daca detinerea si utilizarea informatiei deine atuul de baza in orice conflict actual, atunci competitia in acest domeniu va creste. Trebuie asigurata partea de securitate, iar cercetarile in domeniu trebuie sa avanseze, pentru ca serviciile americane sa ramana superioare celor ale adversarilor, aceasta in contextul dezvoltarii informatice si a tarilor ce ar putea fi competitori (Rusia, China, India, Pakistan etc). Agentiile de securitate (CIA etc) vor trebui sa stabileasca parteneriate strategice cu companii din sectorul privat, sa se formeze aliante chiar la nivel de state, comunitatea informatica trebuind sa se pregateasca pentru confruntari in plan virtual, pentru “arme” invizibile, sa elaboreze si sa actualizeze strategiile de securitate, sa decida rolul jucat de fiecare parte in aceasta structura. Va trebui sa se lucreze si la viteza de preluare si transmitere a informatiilor, prin cat mai putin noduri de comunicatii, in conditii de securitate crescute.
Semnele de intrebarere vizeaza totusi cateva aspecte, asa cum a mai fost remarcat: uneori vorbim de forte armate a caror desfasurare e vizibila (forte de mentinere a pacii), superioritatea numerica nu este total scoasa din calcul (o armata numeroasa daca este la un nivel tehnologic relativ similar ramane o forta de temut), urmarirea teroristilor trebuie corelata cu o aparare si impotriva fortelor conventionale. Modificarile la nivelul modului de desfasurare a conflictelor actuale nu inseamna sa abandonam cu totul modul traditional, ci doar o sporire a protectiei vizand si alte aspecte, de tip modern, luand in calcul variante actuale de lupta, amenintari de un tip nou.
E, cred, un exemplu.... un tablou ce poate fi extrapolat la alte situatii...
